Vipera berus sau Vipera comuna

Vipera berus (Linnaeus, 1758)

Vipera berus este un sarpe veninos, este una din cele 9 specii de vipere existente in Europa si una din cele trei specii ce exista in Romania.

Face parte din Clasa Reptilia, Subordinul Serpentes, Familia Viperidae, Genul Vipera, Specia berus.

Capul tesit cu botul rotunjit. Culoarea acestei specii variaza de la cenusiu-argintiu pana la galben, rosiatic, chiar negru la exemplarele melanice. De obicei culoarea este mai inchisa cu cat zona este mai rece, acest lucru le ajuta sa se incalzeasca mai repede. Pe cap serpii pot avea un desen de culoare mai inchisa sub forma de "V", ochii cu irisul galben si pupila verticala (in Romania un criteriu de determinare a speciilor veninoase de cele neveninoase ar putea fi forma pupilei, pupila verticala intalnindu-se doar la viperide). Iar pe partea dorsala este acoperit de solzi duri la pipait.

Caractere de determinare a specie Vipera berus (marimea si aranjamentul solzilor de pe cap)

Exemplar melanic

Are o lungime intre 50 si 70 de cm, in cazuri exceptionale pot ajunge pana la 90 de cm. De obicei femelele sunt mai mari decat masculii si ies mai tarziu din perioada de hibernare, insa au coada mai scurta decat acestia. Greutatea variaza de la 100 la 200 g, femelele fecundate pot atinge o greutate de 300 de g.

Perioada de reproducere are loc primavara in luna aprilie - mai. In aceasta perioada se duc lupte spectaculoase intre masculi, dar fara asi produce ranisau a se inocula cu venin. Aceasta reptila este ovovivipara, adica cloceste ouale in corp, iar in luna augus-septembrie are loc eclozarea puilor si parasesc corpul mamei. Prima naparlire are loc imediat dupa nastere si puii devin activi. La varsta de 3-4 ani Puii din aceasta specie de vipera devin maturi din punct de vedere sexual.

Lupta intre masculi de Vipera berus

Vipera este activa in special in zilele caniculare si calduroase adeseori continuand activitatea pana in amurg. Dimineata si seara cauta locuri unde se pot incalzi la soare. temperatura optima fiind de 30 - 33 ° C. Este foarte activa in zilele calde si umede, fiind insa sensibila la vant.

Daca se simpe amenintata de obicei se ascunde intre pietre sau plante, daca amenintarea devine iminenta sau animalu este provocat acesta ataca fulgerator. In perioada de iarna hiberneaza intre 4 si 8 luni.
Hrana viperelor consta din mamifere mici (in special rozatoare - soareci), soparle (Lacerte), broaste (in special Ranidae).

Dușmanii lor naturali sunt:
- Pasarile rapitoare (Buteo buteo), (Circus pygargus), (Circus aeruginosus), (Milvus migrans), (Aquila clanga), (Aquila pomarina) si (Circaetus gallicus).
- Animele carnivore, mistretul (Sus scrofa), jderii (Mustela putorius), (Mustela erminea), bursucii (Meles meles), nevastuicile (Mustela sibirica), vulpile (Vulpes vulpes), ariciul (Erinaceus europaeus) si pisica de casa.
- Reptile ca Natrix natrix și Natrix tessellata.

Vipera comuna este o specie protejata, raspandita in nordul Eurasiei. prefera habitatele din regiunile cu umiditate mare. Arealul de raspandire ajungand din Europa Centrala, Balcani, Romania (Muntii Sureanu), Polonia, Germania, Austria, Ungaria, Cehia, Anglia si Scandinavia pana in Rusia si insula Sahalin. Vipera berus este intalnita in luminisurile din padurile de foioase sau conifere, regiuni de smarcuri, pasuni alpine, la altitudini ce ating cca 2500 - 3000 m.

Desi este o specie neagresiva, preferand sa fuga daca este deranjata, veninul ei poate fi letal copiilor, persoanelor invarsta si celor ce sufera de anumite afectiuni. Doza letala minima (DLm) la o inoculare subcutana este de 6,45 mg/kg masa corporala. La o inoculare intravenoasa (DLm) este de 0,55 mg/kg masa corporala. Aceasta inseamna ca la un om in greutate de 75 de kg DLm ar fi 483,75 mg, pentru a avea efect omul trebuie sa fie muscat de cel putin cinci vipere. In concluzie omul are sanse mici de a muri de la o singura muscatura de vipera. Desi vipera berus este de 2 - 3 ori mai veninos ca șarpele cu clopoței (Crotalus adamanteus), nu este atât de periculos din cauza rezervorului mic cu venin (10 - 18 mg) si pentru ca veninul se produce cu un consum mare de energie acesta nu este inoculat in totlitate.

Simptomele cauzate de venin

Durere la locul muscaturii, la cca o ora regiunea muscata devine albastra si se va tumefia (umfla), datorita actiunii neurotoxicului, apar semne de asfixie si insuficientă cardiaca, mai pot apare paralizii.

Tegenaria agrestis sau Paianjenul vagabond

Tegenaria agrestis (Walckenaer, 1802)

Tegenaria agrestis face parte din Familia Agelenidae, măsoară aproximativ 12-18 mm, au o culoare cafenie cu picioare lungi, preferă locurile întunecoase unde îşi pot ţese pânza lor în formă de pâlnie, nu de putine ori au fost găsiţi în case sau scări de bloc.

Este un păianjen nocturn, ziua stând ascuns în pânza sa. Specia are o reputaţie de păianjen agresiv, dar nu este chiar aşa, el muşcând doar dacă este provocat, evită de obicei contactul cu oamenii. Cele mai multe muşcături au fost inregistrate atunci când s-a călcat accidental pe acest păianjen.

Paianjen indigen Europei, el a fost introdus in America de nord, cel mai probabil prin transporturile de pe mare. De cele mai multe ori au fost transportati in incarcaturi cu lemn, si au sosit in port inca in cocon, atasati de bucatile de lemn. In America a preferat in deosebi habitatele umane spre deosebire de Europa unde traieste mai mult in paduri, sub pietre, lemne si in vegetatia din gradini, rareori intrand in case datorita concurentei teritoriale cu rudele sale Tegenaria domestica; Tegenaria gigantea care prefera spatiile intunecoase antropice.

Are un ciclu de viata de doi-trei ani. In America unii arahnologi cred ca traiesc doar un an, acest aspect nefiind definitivat cat priveste aceasta specie. Paianjenii depun unu pana la patru saculeti cu oua prin luna septembrie si octombrie. Saculetii cu oua sunt de obicei atasati de pietre sau lemne, sau alte lucruri ce se gasesc in gradini si curti. Fiecare cocon contine aproximativ 100 de oua. Puii ies din ou de obicei primavara, se hranesc si cresc ajungand adulti in al doilea an in lunile iulie-august.

Femele isi construesc panza si de obicei nu mai parasesc acel loc, pe cand masculul se deplaseaza activ in timpul noptii in cautarea femelelor. Dupa imperechere masculul de obicei moare. Dupa construirea ultimului cocon femela ramane langa acesta pana moare.

Desi se spune ca sunt agresivi acesti paianjeni nu sunt chiar asa. Daca va aflati intr-o casa si ati aprins o lumina paianjenul se opreste, iar daca simte pericol acesta incepe sa alerge, cateodata alearga spre o persoana pe care nici macar nu o vede, probabil si de aici porneste aceasta conceptie de paianjen agresiv sau ideia ca paianjenul te urmareste. Nu sunt nici buni cataratori adesea sunt vazuti la nivelul solului.

50% din muşcăturile acestui păianjen sunt uscate (nu inoculează venin), veninul său este destul de puternic incât să provoace durere locală intensă şi necroză. De multe ori cel muşcat nici nu îşi dă seama de asta. După muşcatură locul se înroşeşte apoi roşeata dispare în câteva ore. În primele 24 de ore muşcătura apare ca o înţepătură de ţânţar cu o băşicută în centru. După 24 de ore băşicuţa se sparge, rămâne deschisă, cauzând ulceraţii.

Această ulceraţie se încrustează, se vindecă după o perioadă de 3 săptămâni de la muşcătura iniţială. In cele mai multe cazuri lasă o cicatrice permanetă. Dacă muşcătura e într-o zonă unde se află ţesut gras, leziunea este mai profundă şi mai extinsă, ea vindecându-se în decurs de 2 ani.

Reacţii adverse la veninul păianjenului vagabond includ: dureri de cap, greaţă, vărsături, dureri şi simptome asemănătoare gripei.

Un lucru interesant de menţionat este faptul că păianjenii din Europa nu sunt la fel de periculoşi ca cei din America, mulţi arahnologi spun că muşcătura lor nu are acelaşi efect, dar in acelasi timp nu pot explica de ce in America au evoluat diferit si nu stiu nici cu ce scop.

Salamandra salamandra sau salamandra de foc

Salamandra salamandra (Linnaeus, 1758)

Este o specie de amfibieni ce face parte din Philum Vertebrata, Clasa Amphibia, Ordinul Urodela/Caudata, Familia Salamandridae, Genul Salamandra, Specia salamandra

Salamandra salamandra sau salamandra de foc cum se mai numeste, are dimensiuni destul de mari, poate ajunge pana la 20 de cm. Are capul greoi, romboidal, turtit dorso ventral, mai mult lat decat lung si corpul robust, masiv si indesat, coada mai scurta decat corpul, ochii mari si proeminenti, cu irisul cafeniu intunecat spre negru. Picioarele sunt scurte si puternice cu degetele usor latite.

Exista mai multe varietati de culoare ca de exemplu S.s. var. taeniata, S.s. var. taeniata f. bunneli, S.s. var. coccinea.
S.s. var. taeniata - are pete mari, galbene sau portocalii pe spate, in forma de dungi longitudinale nu intotdeauna complete;
S.s. var. taeniata f. bunneli - are spatele negricios, dungi galbene sterse si inguste, pe alocuri întrerupte de galben-albicios, laturile au o nuanta cafenie si abdomenul cenusiu-cafeniu sters;
S.s. var. coccinea - are pete neregulate rosii.

In Romania s-a descris ssp. S.s. carphaticha, ce se distinge de specia tip prin capul turtit, mai mult lung decat lat (atat la masculi, cat si la femele), botul este aproape rotund.

Coloritul acestei specii este un colorit de avertiare, daca sunt stresate pot secreta, la nivelul epidermei (zona dorsala si si zona capului), din niste glande speciale, o toxina, un alcaloid neurotoxic care poate provoca convulsii musculare si hipertensiune la vertebrate daca este ingerata, fiind periculos chiar si pentru om. Alte substante secretate de glandele de la nivelul epidermei au rol fungicid si antibacterian asupra epidermei. Salamandra de foc intra in categoria animalelor otravitoare. Interesant este faptul ca s-au citat si unele cazuri de albinism.

Salamndra salamandra - exemplar albino

Dupa ieisirea din hibernare, prin luna martie, pana in vara are loc perioada de reproducere a salamandrei. Aceste animale sunt animale terestre, ovovivipare, acuplarea avand loc pe uscat si depunerea pontei are loc in apa. Femela se aproie de marginea baltii sau a paraului lin curgator, intra in apa pana la jumatate, cu parte posterioara, unde eclozeaza o serie de pui (10 - 20 rar pana la 50) ce sunt inca inveliti intr-o membrana transparenta, aceasta crapa in contact cu apa. Puii la nastere au branhii externe scurte si ramificate, au picioare si o creasta dorsala in prelungire cu cea codala. Au o culoare cenusie sau roscata, cu reflexii verzui sau aurii si pete mici cafenii. La eclozare puil masoara in jur de 2-3 cm si pana ieise din apa creste inca 3-4 cm. Dupa aprozimativ 4 luni, isi pierd branhiile, trec la o respiratie pulmonara, apare o coloratie noua cu pete galbene, din aceasta clipa parasesc apa si devin in totalitate animale terestre. Dupa aproximativ 4 ani ei cresc pana la 15-23 cm si ajung la maturitatea sexuala.

Animale nocturne si crepusculare, prefera zilele ploioase. Nu le place seceta, de aceea in zilele calduroase se intalnesc foarte greu in teren. Se ascund si ierneaza pe sub tufe de ierburi, in muschi, pe sub pietre.

Larve de Salamandra salamandra

In captivitate se adapteaza foarte bine, pot trai pana la 25 de ani, dar se inmultesc foarte greu. sa hranesc cu o varietate foarte larga de insecte, paianjeni, rame si melci dar ocazional pot manca mici tritoni si broscute tinere.

Hranirea unei salamandre

Se intalneste in paduri de foioase intunecate si umede din zona dealurilor subcarpatice, de la 200 m pana la limita golului alpin. Nu se intalneste in zonele cu teren nisipos.

Salamandra salamandra se intalneste mai des in padurilor de fag, desi nu se limiteaza doar la acestea. Specie strict terestra, intalnita la distanta fata de apa, desi nu suporta uscaciunea, larvele pot fi gasite atat in ape statatoare cat si in ape curgatoare, prezente frecvent in izvoarele amenajate pentru animale si chiar in fantanile putin adanci.

Specie vulnerabila, protejata de legislatia mai multor tari printre care si Romania, este in pericol de disparitie datorita disparitiei/distrugerii habitatelor necesare vietii si imultirii acestei specii.