Toamna Lui Octombrie in padure

Paianjenii sau Araneae

Araneidele sunt animale nevertebrate ce fac parte din clasa Arachnida (Cuvier, 1812) din care se evidentiaza 11 ordine dupa cum urmeaza: Acari, Amblypygi, Araneae, Opiliones, Palpigradi, Pseudoscorpionida, Ricinulei, Schizomida, Scorpiones, Solifugae si Thelyphonida. Cele mai cunoscute ordine sunt Acarii (ex. Sarcoptes scabiei), Araneae (ex. Araneus diademata) si Scorpiones (ex. Euscorpius charpathicus).

Paianjenii (Araneae) sunt cel mai numeros grup dintre toate artropodele chelicerate, insumeaza cca. 42.000 de specii descoperite pana in acest moment. Se intalnesc in toate mediile de viata de pe toate continentele cu exceptia Antarcticii. Fauna de aranee din Romania reprezinta aproximativ 855 de specii a caror prezenta este documentata si poate fi verificata in colectii stiintifice si inca 118 specii semnalate doar in literatura (dupa INGMAR WEISS, ANGELA PETRISOR).

Morfologia externa a paianjenilor este destul de simpla, sunt impartiti in 2 tagme Prosoma (cefalotoracele) si Opistosoma (abdomenul)si aceste doua tagme comunica intre ele printrun segment numit petiol. 

Prosoma - la randul ei este impartita intr-un asa numit scut dorsal numit carapace, si doua placi sternale in partea ventrala. Pe cefalotorace mai putem gasi mai multe perechi de oceli (ochi simpli) - de obicei 4 perechi -, orificiul bucal, in jurul orificiului bucal se afla pozitionat o pereche de chelicere care se termina cu 2 gheare legate printrun sistem de canale la doua glande cu venin aflate in prosoma la paianjenii aranemorphi cu ajutorul carora pot inocula in epiderma victimei o cantitate de venin, langa chelicere se afla pozitionati o pereche de pedipalpi (adesea confundat cu un set de picioare) ce au rol tactil, la paianjenii masculi au rol si de organ copulator, sunt scurti alcatuiti din 6 articole (coxa, trocanter, femur, patela, tibie si tars) spre deosebire de membre sau apendice care sunt formate din 7 articole (coxa, trocanter, femur, patela, tibie, bazitars sau metatars  si tars), lungimea lor fiind diferita de la o specie la alta in functie de modul lor de viata.

Opistosoma - este partea cea mai voluminoasa a corpului, aici sunt localizate viscerele paianjenului. In partea ventral posterioara sunt localizate filierele unde se afla glandele sericigene raspunzatoare de producerea unor proteine care eliberate, in contact cu mediul exterior, se transforma intr-o panza matasoasa pe care unii din paianjeni o folosesc pentru a prinde prada sau pentru asi construi adaposturi. Langa organele filiere, in numar de 3 pana la 4, mai este pozitionat si orificiul anal al paianjenului. In apropierea petiolului pe partea ventrala opistosomei se afla 2 orificii numite stigme pulmonare ce au rol in respiratie. Plamanii sunt acoperiti cu niste placi epigastrice. La paianjeni intre cele 2 stigme, intr-un sant epigastric se afla orificiul genital, la femele acest orificiu genital ete precedat de o placa chitinizata numita epigin si are rol de protectie.

Desi paianjenii sunt printre cele mai frumos colorate animale, responsabili sunt dor trei pigmenti. Dar culoarea paianjenilor mai este data si de refractia sau reflexia luminii asstfel culoarea alba a unor specii de paianjeni este rezultatul reflexiei luminii. Locomotia este realizata cu ajutorul muschilor de sub exoschelet dar s-a demonstrat ca paianjenii pentru a se deplasa folosesc presiunea hidraulica astfel se explica faptul ca dupa ce un paianjen moare membrele lui nu se extind ci se ghemuesc. Un paianjen saritor poate sari de 40-50 de ori distanta corpului sau tot datorita presiunii, in perechea a 3-a si a 4-a de apandici are loc cresterea brusca a presiunii si paianjenul executa sarituri fara probleme.

Suprafata corpului unui paianjeni este acoperit cu o multime de peri ce au rol senzitiv si se numesc trihobotrii. Acesti perisori au rolul organelor tactile fiind sesnsibili la orice vibratie a panzei, a apei, a solului si a aerului. De asemea paianjenii pot percepe chiar si temperatura aerului si presiunea atmosferica datorita acestor perisori. Functia olfactiva este indeplinita de orificii microscopice in cuticula numite organe liriforme raspandite pe intreaga suprafata a corpului, pentru a asigura corpul cu informatii externe cuticula este tapetata cu celule senzitive. Daca pentru paianjenii care isi construesc panze functia tactila este cea mai importanta, pentru cei care vaneaza activ (Lycosa) vedera este mai importanta. Ochii sunt organe simple numiti oceli, majoritatea speciilo re paianjen au 8 ochi situati anteriori pe prosoma dispusi median si lateral si au mai multe modele, ochii pozitionati median sunt de obicei mai mari si sunt specializati pentru vederea diurna si ochii laterali, mai mici specializati in vederea pe timp de noapte. Unele specii de paianjeni insa au 1, 2 sau 3 perechi de oceli. Sistemul nervos al paianjenului este reprezentat de creier si o masa ganglionara situata in partea ventrala a abdomenului care ocupa aproape tot volumul prosomei. Inima paianjenului este alcatuita dintr-o singura camera si este pozitionata in partea dorsala a opistosomei, ea este inconjurata de pericard. Sistemul circulator este de tip deschis. Anterior inima are o prelungire care trece prin petiol si asigura astfel sange tesuturilor din prosoma. Hemolimfa (sangele) contine un pigment numit hemocianina are functie asemanatoare cu hemoglobina de la vertebrate, doar ca acest pigment contine atomi de cupu care se leaga de oxigen de aceea confera sangelui o nuanta albastrue. Respiratia paianjenului se realizeaza in mare parte prin plamani sau saci pulmonari dar si prin trahei, ambele sisteme fiind plasate in partea ventrala a opistosomei. Respiratia prin trahei este mai eficienta dar paianjenii folosesc ambele tipuri de respiratie cei mai multi folosesc pentru aceasta functie o pereche de plamani si o pereche de trahei. Plamanii sunt puternic vascularizati si au o structura lamelara cu ajutorul careia se face schimbul de gaze din aer cu hemolimfa. Traheile sunt tuburi ramificate care transporta oxigenul direct la organe si tesuturi fara a interveni hemolimfa. Atat plamanii cat si traheile se deschid in exteriorul corpului in partea ventrala a opistosomei prin stigme pulmonare (plamanii) si traheea care este pozitionata aproape de filiere. Aparatul digestiv este fomat din orificiu bucal care este inconjurat de buza superioara si pedipalpi, in orificiu bucal se afla deschideri ale glandelor salivare, iar continutul lor este inoculat in prada paralizata anterior. Sub influenta enzimelor organele insectelor sau a prazii incep sa se lichefieze si astfel are loc digestia partiala si extrabucala. Apoi paianjenul aspira continutul pana nu mai ramane decat cuticula animalului prada. Orificiul bucal este urmat de un faringe musculos care are rol in aspiratia hranei, tubul digestiv se continua cu un esofag care se deschide intr-un stomac. La nivelul opistosomei tubul digestiv prezinta diverticuli ramificati care formeaza hepatopancreasul, intestinul mediu este urmat de un rect dilatat in care se deschid tuburile Malpighi. Excretia se realizeaza cu ajutorul a una sau doua perechi de tuburi Malpighi ce se deschid in rect, produsul final este guanina si se elimina sub forma de cristale. O parte a substantelor excretate sunt folosite la producerea panzei sau a coloratiei paianjenului. 

Paianjenii sunt animale unisexuate, fecundatia este interna si se reproduc sexsuat. La multe specii dimorfismul sexual se realizeaza prin coloratia diferita a exemplarelor femele si masculi dar principala diferenta ramane marimea (masculii fiind in general mai mici decat femelele). La masculi organele genitale sunt 2 testicole ce se continua cu 2 spermiducte si se unesc in partea ventrala a opistosomei unde se si deschid. Lichidul seminal (sperma) este transferat cu ajutorul pedipalpilor, mai precis cu ajutorul ultimului segment al pedipalpului (tarsul), care la mascul este latit si adaposteste bulbul seminal. Organul copulator al paianjenului difera ca structura de la o specie la alta. Paianjenul mascul tese o panza speciala in care este picurata sperma cu ajutorul pedipalpilor este preluata de bulb, paianjenul isi umple bulbul cu sperma si pleaca in cautarea femelei. Dupa ce isi gaseste perechea stilul bulbului umplut cu sperma este introdus in epiginul femelei. La femele, sistemul sexual este alcatuit din 2 ovare legate la 2 oviducte ce se unesc in partea ventrala a opistosomei si se deschid prin orificiul genital.

Masculii sunt de obicei mai mici decat femela si adesea sunt considerati prada pentru aceasta, de aceea cand un mascul incearca sa se apropie de o femela el verifica daca este din aceeasi specie si daca este pregatita sa se imperecheze. Pentru aceasta masculii executa un ritual specific de curtare in functie de specie si dupa acuplare parasesc imediat femela pentru a evita sa fie mancati, cu toate astea masculii din specia Latrodectus (Vaduva neagra) sunt mai intotdeauna mancati de femele, paianjenii din familia Salticidae sunt cunoscuti pentru dansurile lor nuptiale, masculii din familia Pisauridae ofera cadouri femelelor (insecte proaspete infasurate in fir de matase), iar masculii paianjenilor tesatori Araneus diademata (Paianjenul cu cruce) exsecuta adevarate melodii la harpa, el vibreaza intr-un anumit ritm panza femelei in care se prezinta si isi face cunoscute intentiile, dar un singur pas gresit il poate costa viata. Desi devorarea masculiolor, mai ales dupa acuplare sau in timpul acesteia pare un act de canibalism, in lumea animala se mai intalneste si la alte nevertebrate ca de exemplu Mantis religiosa (calugarita) si este un act necesar dezvoltarii generatiei urmatoare, pentru ca femela multe oua, are nevoie de cat mai multa proteina si prima masa poate fi chiar masculul cu care se acupleaza. Prin urmare masculul se sacrifica pentru generatia urmatoare de paianjeni. O femela depune pana la 4.000 de oua in functie de specie, ouale sunt invelite in unul sau mai multi saci de matase numiti coconi, ei mentin umiditatea temperatura si nivelul de oxigen relativ constant. Unele femele din anumite specii mor dup ce depun coconii cu oua (paianjenul cu cruce), altele pazesc coconul prin atasarea lui de panza (vaduva neagra) si unele specii ca de exemplu Lycosidele (Lycosa singoriensis sau tarantula romaneasca) isi protejeaza coconul atasandul de filiere. Puii dupa eclozare sunt variante in miniatura ale adultilor, pentru a creste ei trebuie sa treaca printr-un numar de naparliri ce variaza in functie de specie. Unii paianjeni isi ingrijesc si apara puii, spere exemplu Lycosidele isi cara puii in spate timp de cateva zile pentru ai proteja pana la prima naparlire, iar unele femele aduc prada puilor sau chiar ii hranesc. Media de viata a uni paianjen este de 1 pana la 20 de ani in functie de specie. Femelele ajung sa traiasca 20 de ani (unele tarantule), masculii mor de obicei dupa primul an de viata, dar sunt unele specii de tarantule care traiesc cativa ani.

Paianjenii populeaza toate biotopurile terestre, dar sunt si paianjeni care duc o viata acvatica (Argyoneta aqatica) sau semiacvatica, o viata sedentara duc de exemplu paianjenii tesatori (Araneus aline, Araneus quadratus, etc.). Toti paianjenii sunt vanatori inascuti prin urmare au un regim de hrana carnivor in proportie de 90 % iar restul de 10 % se hranesc cu polen si/sau nectar. Dar exista si paianjeni ca Bagheera kiplingi care au un regim de hrana erbivor in proportie de 90%. Unele studii au fost facute in laborator cu specii din familia Clubionidae, Thomisidae si Salticidae care au ajuns la concluzia ca acesti paianjeni consuma solutii de zahar in apa simpla ce demonstreaza faptul ca ei sunt in cautarea nutrientilor. Nectarul contine glucide, aminoacizi, lipide, minerale si vitamine, paianjenii care consuma nectar sunt mai longevivi, acest tip de hranire nu presupune consum de resurse pretioase precum veninul sau enzime digestive si  riscul de a se rani intr-o lupta cu prada sa este inexistent. Polenul lipit de panza paianjenului este consumat de acesta si mareste sansa de supravietuire la exemplarele tinere. In captivitate multi crescatori de tarantule suplimenteaza hrana acestora cu particule de galbenus de ou, marmelada, particule de babana sau chiar de lapte.

Cea mai cunoscuta si cea mai folosita metoda de capturare a prazii la paianjeni este cea a panzei lipicioase, paianjenul isi construeste o panza de obicei intre ramuri, la intrarea in vizuina sau isi face o unealta (lasou - bolas spider - paianjenul lasou). Dispozitia spatiala a panzelor construite de paianjeni permite ca mai multe specii de paianjen sa prinda insecte diferite in aceeasi zona, spre exemplu panza construita orizontal prinde insecte saritoare si panza construita vertical prinde insecte zburatoare. Paianjenii care isi construesc panze au vedera slaba dar sunt extremi de sensibili la vibratiile panzei lor. Paianjenii lup vaneaza prada prin ambuscada dupa ce il urmareste o perioada, alti paianjeni dupa ce si-au construit o vizuina in pamant isi asteapta prada la intrare si le ataca. Paianjenii crab sunt foarte colorati, isi asteapta prada de obicei pe petalele florilor, acolo unde sunt foarte greu de observat de insectele polenizatoare, satfel hrana paianjenului este compusa in principal din albine si fluturi. Paianjenii saritori sunt niste specii de animale nevertebrate inteligente, au capacitatea de a invata din greselile sau succesele avute anterior la o vanatoare, unii paianjeni au invatat sa imite aniamlele cu care se hranesc in special furnicile, isi folosesc prima pereche de membre ca pe niste antene si se deplaseaza ca o furnica pentru a nu fi detectata de soldatii musuroiului chiar daca au capacitatea de a sari nu o fac cat timp stau pe langa aceste insecte. Paianjenul de apa Agrioneta aquatica isi construeste panza pe plantele acvatice dupa care incepe sa transporte bule de aer de la suprafata constrind astfel un clopot, o bula care devine casa lui la propriu, aici manaca prada, aici naparleste, aici se imperecheaza si chiar isi creste puii. Unii paianjeni tes panze mici pe care le tin cu ajutorul ghearelor de la membre si cand se apropie o insecta se napustesc asupra lor si o infasoara in panza de matase. Paianjenii se hranesc de obicei cu insecte dar si cu vertebrate ca pesti si mormoloci, unele tarantule se hranesc chiar si cu exemplare adulte de soareci.

Culoarea paianjenului reprezinta un mod de aparare eficient, este prima linie din arsenalul defensiv al paianjenului, culorile in general sunt in functie de culorile dominante ale mediului in care traiesc. Alti paianjeni au anumite dungi si pete care ingreuneaza observarea conturului corpului. Veninul este de asemenea o metodua eficienta prin care paianjenul se apara de pradatori. Alti paianjeni se ascund in galerii, Tarantulele au in arsenal perisori urticanti, ei sunt pozitionat pe partea dorsala a opistosomei si pot fi aruncati spre pradator, acesti perisori au niste ghimpi care pot fi letali pentru rozatoare sau alte animale mici, la om aceste fire pot provoca reactii alergice, eruptii cutanate, inflamatii. Cele mai sensibile organe sunt ochii si caile respiratorii. De obicei simtomele dispar dupa cateva ore. Paianjenii sunt solitari cu mici exceptii exista specii de paianjeni ce isi construesc panze comune formand colonii si au tendinte de socializare primitive, ajutand la capturarea prazii si la depozitarea lor, precum si la apararea depozitelor de hrana impotriva altor paianjeni paraziti. Erbivorul Bagheera kiplingi traieste de asemenea in colonii mici ajutandu-se la protejarea oualelor si juvenililor. Chiar si speciile din genul Latrodectus, in captivitate s-a constatat ca isi construesc panze comune.

Desi nu sunt singurele artropode care produc si folosesc matase, ei sunt singurii care o folosesc pentru a vana. O clasificare clara dupa forma panzei de paianjen nu se poate raliza pentru ca majoritatea paianjenilor tes firele orientate haotic. Dar si speciile care nu vaneaza cu ajutorul panzei ca de exemplu Lycosidele folosesc panza in alte scopuri cum ar fi tapetarea peretilor galeriei pentru speciile tericole. Toti masculii folosesc panza pentru a transfera spermatozoizii. Femelele paianjen folosesc panza pentru constructia coconului. Paianjenii saritor folosesc panza ca pe o coarda de siguranta. Alti paianjeni, in special juvenilii folosesc panza ca pe o parasuta. Glandele sericigene, aflate in partea posterioara a opistosomei in numar de cateva sute pana la 1000 sunt raspunzatoare de producerea matasei, canaliculele acestor glande se deschid in orificiile glandelor filiefre. Organele filiere sunt mobile se termina cu o placa chitinizata prevazute cu pori. Glandele sericigene produc o substanta proteica gelatinoasa care in contact cu aerul se solidifica. Matasea este foarte rezistanta, are o rezistanta similara cu cea a nailonului la forta de tractiune dar este mult mai elastica, se intinde mai mult inainte de a se rupe. Multi paianjeni tes diferite tipuri de panze ca de exemplu: panze circulare, panze decorative, panje incurcate, panze conice. Prin experimente s-a demonstrat ca hranirea paianjenilor cu alte substante cum ar fi cofeina au efecte diferite asupra structurii si panzei lor care devine neregulata sau are mai multe gauri si isi pierd din capacitatea lipicioasa a panzei.

Paianjenii sunt animale nevertebrate, arthropode ce se impart in 2 ordine Mesothelae si Opisthothelae.

Opisthothelae la randul lor se impart in 2 infraordine Mygalomorphae si Araneomorphae. Cele doua subordine se deosebesc prin segmentarea opistosomei la Mesothele iar la Opistothotelae opistosoma este nesegmentata. Iar criteriul de deosebire dintre cele doua infraordine este orientarea chelicerelor. La paianjenii din ordinul Mesothelae si la paianjenii din infraordinul Mygalomorphae chelicerele sunt orientate inainte si in jos si se numesc "ortognate", iar la paianjenii din infraordinul Araneomorphae chelicerele sunt orientate unul spre celalat si se numesc "labiognate".

Paianjenii nu sunt periculosi pentru om, ei musca doar pentru a se apara! Muscatura lor nu este mortala, provoaca doar dureri. Totusi datorita compozitiei chimice a veninului pot provoca ulceratii, leziuni ale tesutului, dureri de cap, greata, varsaturi. Veninul paianjenului poate fi letal in caz de soc anafilactic. Paianjenii din familia Agelenidae si paianjenii din genul Latrodectus sunt printre cei mai veninosi paianjeni araneomorphi. Ei sunt retrasi si musca doar daca sunut provocati si atunci cand accidental dam peste ei. Totusi o muscatura de paianjen este diagnosticata de cele mai multe ori cu dificultate mai ales in Romania. Spre deosebire de alte tari veninul paianjenilor din Romania nu este periculos pentru om in afara de specia de vaduva neadra - Latrodectus tredecimgutatus - ce se gaseste in Dobrogea. Datorita asocierii paianjenilor cu moartea omenirea a dezvoltat o fobie pentru paianjeni. Arahnofobia este o frica anormala fata de paianjeni si de panza acestora, este o fobie comuna care se regaseste la 50% din femei si 10% din barbatii de pe intreaga planeta. Aceasta fobie poate fi indusa de anumite filme SF sau stiri din media. 

Cu toate acestrea omul poate avea multe beneficii de pe uma paianjenilor. Veninul lor poate fi folosit ca pesticid si nu este poluant ca alte pesticide chimice folosite in ziua de astazi si in plus este foarte eficient in combaterea daunatorilor de cultura. In medicina veninul este studiat pentru tratarea aritmiei cardiace la om precum si a bolii Alzheimer, accidentelor vasculare cerebrale si disfunctiei erectice. Si deoarece matasea este atat de rezistenta si elastica, in prezent se incearca utilizarea ei in ingineria genetica si producerea ei pe cale sintetica. 

Paianjeniii simbolizeaza rabdarea, dar sunt priviti si negativ datorita veninului, cu toate astea din punctul meu de vedere sunt cele mai interesante si diverse fiinte de pe planeta merita ocrotiti pentru ca si ei ne ocrotesc pe noi scapandune de anumite insecte ce ne irita (tantarii, insectele daunatoare din culturi, gandaci de bucatarie).

Latrodectus tredecimgutatus sau Vaduva neagra

Latrodectus mactans tredecimguttatus (Rossi, 1790)

Face parte din Regnul Animalia, Clasa Arachnida, Ordinul Araneae, Familia Theridiidae, Genul Latrodectus, Specia tredecimguttatus. Din genul Latrodectus mai fac parte aproximativ 30 de specii.

A fost descrisă pentru prima dată în România de Vintilă et. al. în 1963 lângă localitatea C.A. Rosetti, din Delta Dunării. Mai târziu specia a fost găsită şi în insula Popina (Fuhn, 1966) şi lângă localitatea Periprava (Fuhn & Oltean 1970). Prefera habitatele cu o clima calda din Delta Dunării şi de pe litoralul Mării Negre. Recent aceasta specie a fost relatata si in Judetul Galati.

Specia prefera ca habitat stepele şi păşunile, şi poate fi intâlnită în culturile din aceste zone. Este o specie nocturnă, ieşind la vânat noaptea, ziua stând ascunsă. Nu este o specie agresivă, dar muscă dacă este provocată sau deranjată.

Masculul mai mic decât femela are o lungime totală de aproximativ 4,48 mm. Veninul său este inofensiv, el nu are puterea de a inţepa cu chelicerele epiderma umană sau a altor vertebrate. Ajunge la maturitatea sexuala dupa aproximativ 60 de zile, dupa care pleaca in cautarea unei femele iar in acest timp el nu se mai hraneste. Traieste relativ putin dupa maturitate, cca. 2 luni.

Femela are o lungime totală de aproximativ 10.41 mm, are o culoare neagră, şi se identifică după cele treisprăzece pete care se găsesc pe partea dorsală a abdomenului. Aceste pete au de obicei culoarea roşie dar pot fi şi galbene sau portocalii.Ajung de obicei la maturitatea sexuala la o varsta de apoximativ 90 de zile dupa ce au iesit din ou si traiesc in jur de un an. Femela poate sa isi devoreze partenerul dupa copulare, acest act nefiind obligatoriu.

Dupa copulare femelele pot construi unu sau mai multi saculeti cu oua (chiar daca s-au imperechiat cu un singur mascul), ouale sunt in numar de 200-300 sute sau mai mult. Perioada de incubatie dureaza 15-30 de zile, in functie de conditiile de mediu, si la maturitate vor ajunge foarte putini pui, se estimeaza un numar de 10-20 de exemplare/cocon. Paianjenii abia eclozati au o culoare deschisa, alba sau galbuie care pe parcursul naparlirii va deveni negru cu desenul rosu caracteristic speciei.

Veninul acestui păianjen este o neurotoxină ce afectează sistemul nervos, cunoscută sub numele de latrotoxină, ce cauzează eliberarea neurotransmiţătorilor de acetilcolină stimulând contracţiile musculare. Acest lucru poate afecta corpul uman in mai multe feluri, simtomele include: dureri toracice şi abdominale, creşterea tensiunii arteriale, probleme respiratorii, palpitaţii, greaţă, transpiraţie, salivaţie excesivă şi un puls accelerat. Moartea este foarte rară şi cand apăre în general este cauzată de sufocare, datorita imobilizării muşchilor folosiţi în respiraţie, sau datorita reactiei alergice a organismului la venin.


Desi intalnirea cu un astfel de exemplar este foarte rara, cel putin in Romania, o masura de prim ajutor ar putea consta in aplicarea unei pungi de gheata pe locul muscaturii, colectarea paianjenului intr-un recipient de plastic pentru a fi examinat de un expert in arahnologie, chiar daca acesta a fost omorat (cu conditia sa nu fi fost strivit foarte tare) si prezentarea pacientului, de urgenta, la cel mai apropiat centru medical.

Mai puteti citi despre:

- Argyoneta aquatica sau Paianjenul european de apa
- Araneus diadematus sau Paianjenul cu cruce
- Animale veninoase si otravitoare din Romania
- Lycosa singoriensis sau Tarantula romaneasca

Vipera berus sau Vipera comuna

Vipera berus (Linnaeus, 1758)

Vipera berus este un sarpe veninos, este una din cele 9 specii de vipere existente in Europa si una din cele trei specii ce exista in Romania.

Face parte din Clasa Reptilia, Subordinul Serpentes, Familia Viperidae, Genul Vipera, Specia berus.

Capul tesit cu botul rotunjit. Culoarea acestei specii variaza de la cenusiu-argintiu pana la galben, rosiatic, chiar negru la exemplarele melanice. De obicei culoarea este mai inchisa cu cat zona este mai rece, acest lucru le ajuta sa se incalzeasca mai repede. Pe cap serpii pot avea un desen de culoare mai inchisa sub forma de "V", ochii cu irisul galben si pupila verticala (in Romania un criteriu de determinare a speciilor veninoase de cele neveninoase ar putea fi forma pupilei, pupila verticala intalnindu-se doar la viperide). Iar pe partea dorsala este acoperit de solzi duri la pipait.

Caractere de determinare a specie Vipera berus (marimea si aranjamentul solzilor de pe cap)

Exemplar melanic

Are o lungime intre 50 si 70 de cm, in cazuri exceptionale pot ajunge pana la 90 de cm. De obicei femelele sunt mai mari decat masculii si ies mai tarziu din perioada de hibernare, insa au coada mai scurta decat acestia. Greutatea variaza de la 100 la 200 g, femelele fecundate pot atinge o greutate de 300 de g.

Perioada de reproducere are loc primavara in luna aprilie - mai. In aceasta perioada se duc lupte spectaculoase intre masculi, dar fara asi produce ranisau a se inocula cu venin. Aceasta reptila este ovovivipara, adica cloceste ouale in corp, iar in luna augus-septembrie are loc eclozarea puilor si parasesc corpul mamei. Prima naparlire are loc imediat dupa nastere si puii devin activi. La varsta de 3-4 ani Puii din aceasta specie de vipera devin maturi din punct de vedere sexual.

Lupta intre masculi de Vipera berus

Vipera este activa in special in zilele caniculare si calduroase adeseori continuand activitatea pana in amurg. Dimineata si seara cauta locuri unde se pot incalzi la soare. temperatura optima fiind de 30 - 33 ° C. Este foarte activa in zilele calde si umede, fiind insa sensibila la vant.

Daca se simpe amenintata de obicei se ascunde intre pietre sau plante, daca amenintarea devine iminenta sau animalu este provocat acesta ataca fulgerator. In perioada de iarna hiberneaza intre 4 si 8 luni.
Hrana viperelor consta din mamifere mici (in special rozatoare - soareci), soparle (Lacerte), broaste (in special Ranidae).

Dușmanii lor naturali sunt:
- Pasarile rapitoare (Buteo buteo), (Circus pygargus), (Circus aeruginosus), (Milvus migrans), (Aquila clanga), (Aquila pomarina) si (Circaetus gallicus).
- Animele carnivore, mistretul (Sus scrofa), jderii (Mustela putorius), (Mustela erminea), bursucii (Meles meles), nevastuicile (Mustela sibirica), vulpile (Vulpes vulpes), ariciul (Erinaceus europaeus) si pisica de casa.
- Reptile ca Natrix natrix și Natrix tessellata.

Vipera comuna este o specie protejata, raspandita in nordul Eurasiei. prefera habitatele din regiunile cu umiditate mare. Arealul de raspandire ajungand din Europa Centrala, Balcani, Romania (Muntii Sureanu), Polonia, Germania, Austria, Ungaria, Cehia, Anglia si Scandinavia pana in Rusia si insula Sahalin. Vipera berus este intalnita in luminisurile din padurile de foioase sau conifere, regiuni de smarcuri, pasuni alpine, la altitudini ce ating cca 2500 - 3000 m.

Desi este o specie neagresiva, preferand sa fuga daca este deranjata, veninul ei poate fi letal copiilor, persoanelor invarsta si celor ce sufera de anumite afectiuni. Doza letala minima (DLm) la o inoculare subcutana este de 6,45 mg/kg masa corporala. La o inoculare intravenoasa (DLm) este de 0,55 mg/kg masa corporala. Aceasta inseamna ca la un om in greutate de 75 de kg DLm ar fi 483,75 mg, pentru a avea efect omul trebuie sa fie muscat de cel putin cinci vipere. In concluzie omul are sanse mici de a muri de la o singura muscatura de vipera. Desi vipera berus este de 2 - 3 ori mai veninos ca șarpele cu clopoței (Crotalus adamanteus), nu este atât de periculos din cauza rezervorului mic cu venin (10 - 18 mg) si pentru ca veninul se produce cu un consum mare de energie acesta nu este inoculat in totlitate.

Simptomele cauzate de venin

Durere la locul muscaturii, la cca o ora regiunea muscata devine albastra si se va tumefia (umfla), datorita actiunii neurotoxicului, apar semne de asfixie si insuficientă cardiaca, mai pot apare paralizii.

Animale veninoase si otravitoare din Romania

Mica introducere in lumea zootoxinelor

Definitia veninului:

Veninul - substanta toxica, in general lichida, fabricata de anumite organisme care isi inoculeaza veninul prin intepatura sau muscatura.
Acestea au primit numele de animale veninoase, iar cele cum sunt broastele raioase ce secreta toxine prin glande specializate de la nivelul epidermei au primit numele de animale otravitoare.

Unele veninuri sunt foarte puţin toxice (ţânţari, purici, tăuni, furnici, etc); altele sunt extrem de toxice (cobrele, şerpii coral din America de Sud, broastele otravitoare din genul Dendrobates, etc).

Cu toate acestea, un venin cunoscut ca puţin toxic poate fi foarte periculos dacă antrenează un edem al căilor respiratorii (risc de moarte prin asfixie) sau o reacţie alergică generalizată (şoc anafilactic). Aceste două riscuri există în principal în caz de înţepătură - mai ales de înţepături multiple - de către himenoptere (albine, viespi). Acţiunea distrugătoare a veninurilor se poate exercita asupra sângelui (hemoliză sau distrugerea globulelor roşii), asupra sistemului nervos (prezenţa de neurotoxine responsabile de neuroliză) şi/sau asupra ficatului (citoliză hepatică).

Ca tratament al accidentelor provocate de veninuri necesita îngrijiri imediate, destinate să limiteze difuzarea substanţei toxice şi să calmeze mâncărimile sau durerea (aspiraţia veninului cu o pompă vândută în farmacii, aplicarea de apă rece, de bucăţi de gheaţă). În cel de al doilea timp, eventual, administrarea de antihistaminice şi adrenalină, destinate să combată efectul alergic al veninului şi injectarea de seruri antitoxice specifice pot fi utile. O injectare de ser antitetanic şi luarea de antibiotice (împotriva suprainfecţiilor) pot fi asociate. În sfarşit, în cazurile grave sunt necesare spitalizarea de urgenţă şi manevrele de reanimare.

Animale din Romania

In Europa spre deosebire de alte continente sunt putine specii de animale veninoase. Iar in tara noastra un numar mic de vertebrate sunt veninoase sau otravitoare, cele mai toxice fiind considerate cele trei specii de vipere existente, desi nevertebrate considerate periculoase sunt multe, la noi in tara, veninul lor nu este atat de puternic ca in cazul cazul nevertebratelor din zonele tropicale.

Si primul grup de animle ce prezinta interes toxicologic este:

Grupul Celenteratelor (coarlii si meduzele)

Animale acvatice, ce traiesc in mari si oceane. Posedă celule urticante sau lipicioase. Dintre acestea, meduzele, sunt cele mai comune, des intalnite de turisti pe litoralul Marii Negre.

Ele prezinta filamente urzicatoare, prin care, la excitatia externa, expulzeaza o substanta cu actiune locala, provocand pe tegument urticarii. Absorbtia în cantităţi mari a substantelor toxice provoaca simptome ca: vărsături, diaree, cefalee, dispnee, depresie, colaps, si alte fenomene care, de obicei dispar după 24 de ore.

Foarte comuna in marile si oceanele din lume, prezenta si pe litoralul Romanesc specia Aurelia aurita (meduza luna).

Aurelia aurita (meduza luna).

Echinodermele

In Marea Neagra au fost descrise 5 specii de echinoderme din clasa Ophiuroidea. Ele au morfologie asemanatoare asteroideelor (stelelor de mare), avand corpul format dintr-o parte discoidală şi cinci braţe radiare, braţe care sunt mai puţin turtite dorso-ventral şi nu se ating în regiunea bazală.

Prin tepi de pe brate ele elaboreaza, mai ales in perioada de reproducere cu ajutorul glandelor genitale, substante veninoase. Deasemenea secreta venin si prin alte organe externe.

Intalinrea cu aceste fiinte, mai ales la noi in Marea Neagra este foarte mica.

Amphiura sp.

Ophioderma sp.

Viermii

Animale nevertebrate, lipsite de picioare, care au corpul moale, lunguieţ, cu piele lucioasă, ale caror medii de trai sunt cel subteran şi cel acvatic. De asemenea, mulţi viermi sunt paraziţi, gazdele lor fiind plante şi animale.
O importanta mare au Viermii paraziti intestinali ce fac parte din grupa viermilor laţi, exemple pot fi: Tenia, Galbeaza; sau din grupa viermilor cilindrici: Trichina, Ascarida, Oxiurul şi Limbricul.
Viermii intestinali au capacitatea de a produce toxine. Veninul viermilor provoacand individului parazitat tulburari gastrointestinale, hepatice si nervoase. În unele cazuri cand cantitatea de venin este prea mare, s-au observat crize epileptiforme, fenomene choreice, tulburari psihice etc. Toate aceste tulburari sunt provocate de toxinele eliminate de aceste animale.

Ascaris lumbricoides (limbricul)

Taenia ovis (tenia)

Artropodele:

Un numar mare de artropode si-au dezvoltat sisteme de atac si aparare bazate pe cocktailri chimice si aici vom aminti:
- Miriapodele

Centipedele

Milipedele

- Paianjeni
- Scorpioni
- Insecte

Miriapodele

Sunt un grup de artropode exclusiv terestre, caracterizate atat prin trasaturi de primitivitate - in special in ceea ce priveste morfologia externa cat si printr-o organizatie interna.

Din cele doua grupe de miriapode (centipede si milipede), ambele au o importanta majora, deoarece amandoua grupe si-au dezvoltat un sistem de aparare bazat pe substante toxice.

Centipedele
Muscatura centipedelor poate fi foarte dureroasa, local apare o inflamatie, necroze si limfanagita. Semne generale: ameteli, febra, crampe musculare. Cazurile mortale sunt rare prezente mai ales la copii. Unele miriapode pot fi daunatoare pentru om daca sunt inghitite odata cu fructele (sau cu furajele in cazul animalelor). Tratamentul este simptomatic.
In Romania centipedul cel mai des intalnit este Lithobius forficatus (supranumita si Urechelnita sau Alergătorul-pe-pietre). Muscatura acestei specii este inofensiva pentru om. Totusi exista o specie de centiped gigant si la noi in Romania in Delta Dunarii.

Lithobius forficatus (urechelnita)

Milipedele

Datorită lipsei de viteză şi de incapacitatea de a muşca sau urzica, milipezii si-au dezvoltat un mecanism de apărare acela de a se răsuci într-o strânsă bobina – protejand delicatele lor picioare în interiorul unui blindaj. Multe specii secreta otrăvuri lichide sau secreţii de gaz de hidrogen-ceanurat prin pori microscopici aflati de-a lungul corpurilor lor ca un un mecanism de aparare secundar. Unele dintre aceste substanţe sunt caustice şi pot arde exoscheletul unor insecte pradatoare, pielea şi ochii animalelor de prada mai mari cum ar fi mamiferele. Desi in marea lor majoritate aceste cocktailuri sunt inofensive.

Cel putin in Romania, cockteiluri chimice ale milipezilor sunt inofensive, dar pot provoca efecte minore pe piele, in principal efectele fiind modificări de culoare, alte efecte pot include: durere, mâncărime, iritare locala, edem, beşici, eczeme, şi foarte rar craparea pielii. Expunerea ochilor la aceste secreţii cauzeaza in general iritaţii oculare şi, posibil, mai multe efecte adverse, cum ar fi conjunctivită şi cheratită.
Primul ajutor constă în clatirea zonei cu apă din abundenţă; suplimentarea tratamentului se face in functie de reactiile locale adverse.

Paianjenii

Vanatori prin excelenta paianjenii sunt in majoritate inofensivi omului doar un procent de 1-2% din paianjenii descrisi pana la ora actuala in lume pot lasa rani sau pot duce la deces.
Veninul este un amestec de substanţe complexe ce acţionează în moduri diferite şi afectează diferite organe.
Exista mai multe tipuri de venin dar cele mai importante in lumea animala si cu precadere in lumea paianjenilor, este veninul neurototix si veninul necrotic.

Cat priveste glanda cu venin ea are un aspect de sac alungit, situat în partea anterioară a prosomei (cefalotoracelui), al căror canal excretor pătrunde în chelicere şi se deschide la vârful căngilor, subterminal pe faţa lor convexă.
Eficacitatea acţiunii lor este de asemenea variabilă omului. Unele sunt complet inofensive, altele produc dureri uşoare, trecătoare, ca o inţepătură de viespe, altele produc acţiuni grave. Unele acţionează numai asupra sistemului nervos, cu scădere de temperatură şi chiar moarte, altele provoacă leziuni şi degenerări celulare locale sub formă de plăgi, care se întind pe piele şi se vindecă greu.

In Romania putini paianjeni au venin destul de puternic pentru a produce neplaceri omului.

Latrodectus mactans sau Vaduva neagra

Totusi Latrodectus mactans (vaduva neagra) se gaseste si la noi in tara. A fost semnalata in Delta Dunarii. In insula Popinia si pe Grindul Letea. Muşcătura femelei este otrăvitoare pentru oameni şi este urmată de formarea unei papule congestive, durere şi tumefiere locală, stare de vomă, dificultăţi în respiraţie şi de foarte putine ori muscatura ei poate fi mortala. Veninul, o neurotoxină, afectează copiii si persoanele batrane mai sever decât pe adulţii sanatosi. Cu toate acestea, păianjenul nu este agresiv, muşcă oamenii numai pentru a se apăra daca este deranjat, aceast paianjen fiind activ noaptea ziua sta ascuns, e destul de greu de observat precum si de a avea un contact cel putin la noi in tara. Persoanele vindecate pot deveni imune la muşcături ale aceleiaşi specii de Latrodectus.

Lycosa singoriensis sau tarantula romaneasca

Este cea mai mare specie de paianjen din tara noastra. Adultii traiesc in galerii sapate in sol, sunt nocturi, juvenilii fiind activi si in timpul zilei.
Muscatura speciei Lycosa singoriensis, este destul de neplacuta pentru om. Dupa Marikovski (1956), efectele muscaturii pot fi: imediat dupa ce paianjenul a inoculat veninul, apare o durere intensa ce dureaza circa 24 de ore dupa inoculare, locul muscaturii se umfla si se inroseste intens. Nu sunt prezente durei in restul corpului. Incepe sa se resimta dupa cateva minute o stare generala proasta – de apatie si somnolentan fiind insotita de o senzatie de anchilozare. Dupa circa o ora apare o senzatie de greutate in tot corpul, apare nevoeia de somn si usoare dureri in partea inferioara a custii toracice si oarecare dispnee. Dupa 4 ore de la muscatura pacientul a adormit de circa o ora dar se mentine dispnea. Dupa 5 ore, senzatiile anormale dispar ramanand numai durerea locala.
Moartea poate surveni doar in urma socului anafilactic.
Fiind anuimale nocturne si traind in galerii, omul vine greu in contact cu acest paianjen.

Alte exemple de paianjeni ce pot produce neplaceri omului:

Tegenaria atrica (paianjenu de casa) - des intalnit pe langa locuitele umane, nu de foarte putine ori intrand si in case, prefera scarile de blloc, isi fac panza in colturile intunecoase si prafuite.

Tegenaria atrica

Phoneutri nigriventer sau Paianjenul de banane

Acesti paianjeni au o proasta reputatie din cauza toxicitatii veninului lor si pentru ca nu sunt reticiente in ceea ce priveste atacul asupra altor specii inclusiv omul daca constitue un pericol. P. nigriventer este responsabil pentru cele mai multe cazuri de intoxicaţii cu venin în Brazilia, pentru că aici se găseşte în zone foarte populate,cum ar fi São Paulo, Minas Gerais, Rio de Janeiro şi Espirito Santo. Phoneutria are o muscatura foarte otravitoare.
Studii recente sugerează că acesti paianjeni inoculeaza venin în aproximativ o treime din muşcături şi poate inocula doar o cantitate mică de venin.

Veninul speciei P. nigriventer conţine o neurotoxina, cunoscuta sub numele de PhTx3, ce blocheaza canalele de calciu care inhibă glutamatul si elibereaza asimilatiile de calciu şi glutamatul se asimileaza în sinapsa neuronilor. La concentraţii mortale, aceasta neurotoxina cauzează pierderea controlului muscular, precum şi probleme respiratorii, ducând la paralizie si eventuale asfixiere. În plus, veninul provoaca durere intensa şi inflamaţii în urma muscaturii. Aceasta stimulare senzorială a nervilor determină o eliberare de neuropeptidelor, cum ar fi substanţa P. care determină inflamaţie şi durere.
Muscatura acestor paianjeni pot avea ca rezultat doar o durere locala, dar în toate cazurile, cei muscati, trebuie să solicite imediat tratament de urgenţă, veninul poate sa ii puna viaţa în pericol.
Aceasta specie, desi nu traieste in Romania, este important de stiut ca el poate fi adus odata cu transporturile de fructe in special odata cu transportul bananelor din tarile de origine de aceea mai este supranumit si paianjenul calator sau paianjenul de banane. Foarte rar, poate o data in viata putem avea ocazia sa ne intalnim cu el in supermarketuri in raionul cu fructe.

Alte specii de paianjeni, ce provin din zonele calde ale lumii, ca de exemplu Pholcus Phalangioides, desi are un venin puternic, nu are chelicerele destul de dezvoltate pentru a penetra si inocula venin in epiderma omului sau a altui animal vertebrat. Tarantulele, animale exotice tinute in captivitate de pasionati, desi par fioroase nu sunt. Muscatura lor, la majoritatea speciilor, nu este mai pariculoasa decat muscatura unei viespi.

Pholcus Phalangioides (paianjenul de praf)

Scorpioni

Euscorpius carpathicus

La scorpioni veninul se gaseste in ultimul segment al cozii, la capatul ei se afla o gheara cu ajutorul careia este inoculat veninul. Acesta contine o toxalbumina, care actioneaza in primul rand asupra sistemului nervos, dar are si actiune necrozanta si hemolitica. Întepatura este dureroasa. În cazuri grave pot aparea şi fenomene generale: cefalee, vâjâituri, convulsii, greaţă, vărsături, cianoză, transpiratii reci. Aceste fenomene pot progresa pana la coma si chiar la moarte mai ales la copii.
În forme usoare, tratamentul se rezuma doar la legarea şi sugerea ranii, precum si la spalarea locului cu amoniac, cu solutie de permanganat de potasiu sau de hipoclorit de calciu.
Desi cand vine vorba de scorpioni, multi se gandesc la cei din zonele desertice si la cei adusi in Romania ca animale de companie, trebuie stiut faptul ca si in tara la noi exista o specie ce s-a adaptat climei si conditiilor de mediu de la noi numita Euscorpius carpathicus.

Insectele

Desi multe insecte sunt inofensive, cateva hexapode si-au format un sistem de aparare bazat pe cocktailuri chimice.
Veninul este constituit din impreunarea secretiei a doua galnde, una cu reactie acida cu actiune stupefianta si flogogena, iar alta cu reactie alcalina, care contine toxalbumine cu actiune neurotoxica, hemolitica si hemoragipara.
Întepatura poate provoca o durere vie, edem si papilă locală, precum şi roseata persistenta cateva zile. Accidente se pot observa prin intepătura în gură, faringe, pe fata sau ochi. Intepatura poate fi intravenoasa cand se face pe mana sau gat. În acest caz actiunea veninului se manifesta prin cefalee, greata, varsaturi, convulsiuni, colaps, edem pulmonar, iar moartea se instaleaza prin paralizia inimiii şî a centrului respirator.
În general 10 întepaturi provoaca intoxicatii, iar 100 de intepaturi sunt socotite ca mortale.
Impotriva intepaturilor se recomanda scoaterea acului si spalarea cu alcool mentolat amoniacal, solutie de hipoclorit, tinctura de iod diluata.

Apis mellifera sau Albina melifera

Albina meliferă are o glandă veninoasă abdominală. Veninul este un lichid incolor, acid, amar, ce conţine un amestec complex de proteine, care cauzează inflamaţie locală şi acţionează ca un anticoagulant. O albină poate injecta 0,1 mg de venin, după care moare. Veninul este similar cu cel al şarpelui şi cu toxina urzicii şi poate fi dezactivat cu etanol. Se estimează că 1% din populaţie este alergică la veninul de albine.
Veninul de albine este folosit în tratamentul reumatismului şi altor boli inflamatoare, în desensibilizarea oamenilor alergici la înţepăturile de insecte.

Vespa vulgaris sau Viespea

Înţepătura de viespe este dureroasă pentru om, dar toxicitatea variază foarte mult cu specia de viespe. Poate produce moartea prin şoc anafilactic, cu excepţia cazului în care se injectează imediat adrenalină. Viespea înţeapă de mai multe ori în viaţa ei deoarece acul ei nu se rupe la scoaterea din piele.

Furnicile

Desi toxicitatea veninului este in funtie de specie. Ele ataca in masa iar veninul sau conţine un alcaloid necrozant, ce are ca rezultat durere şi formarea de pustule albe la o zi după înţepătură. Ele sunt foarte greu de distrus, fiind foarte numeroase şi rezistente.

Omizile paroase ale lepidopterelor

Omizile reprezintă o cauză a problemelor de sănătate umană. Multe sunt veninoase, putând cauza leziuni grave la om, de la urticarie până la astm, insuficienţă renală şi hemoragie intracerebrală. Cele mai frecvente sunt iritaţiile pielii, dar s-au înregistrat şi decese. Perii, care pot pătrunde cu uşurinţă în locuinţe, ajunşi în contact cu ochii produc kerato-conjunctivită.

Lytta vesicatoria sau Cantarida

Gândacul conţine până la 5% cantaridină aceasta irită ţesuturile animale. Pulberea spaniolă obţinută din cantaridină are culoare brun-măsline cu irizaţii, cu miros neplăcut şi gust amar. Aqua toffana de Napoli a fost una dintre otrăvurile asociate cu Medicis. Se foloseşte în doze mici pentru produse homeopatice, având efecte afrodisiace.

Culex pipiens sau Tantarul comun

Varsa saliva prin trompa salivara si are actiune anestezica la inceput, iar ulterior are actiune flogogena, manifestata prin leziuni pruriginoase cu formare de induratie, care poate dura 1-2 zile. Spalarea locului intepat cu alcool mentolat 1/20 sau alcool formolat 1/5 aduce ameliorare.

Alte exemple de insecte si arahnide ce pot intepa omul cu anumite substante
toxice si pot transmite unele boli sunt in principal artropodele parazite (purecii, capusele); Taunii (Tabanus bovinus), diferite specii de diptere cum este musca de grajd care poate transmite dalacul sau musca tze-tze ce poate transmite boala somnului la om, etc.

Pestii

Exista multe specii veninoase ce traiesc mai ales in apele din tarile calde si majoritatea sunt marini.

Unii pesti au sangele otravitor, altii au un aparat special de emitere a otravii si o pot transmite prin muscatura, intepatura sau contact.
La cei cu sangele otravitor, toxalbumina se gaseste in tot corpul, in anumite organe sau in lapti si icre, mai ales in perioada fecundatiei.
La pestii ce prezinta spini otravitori, intepatura lor poate provoca dureri si edem, iar ca actiune generala convulsii, delir colaps si chiar moarte.
Exemplu de pesti veninosi la noi in Tara: Calcanul (Scophthalmus maeoticus), Somnul (Silurus glanis) si Mreana (Barbus barbus)- la ultimele doua specii doar icrele si laptii contin toxine.

Somnul - in fotografie varietatea albino - (Silurus glanis)

Calcanul (Scophthalmus maeoticus)

Amfibienii

Desi amfibienii de la noi nu sunt la fel de otravitoare ca speciile exotice, de exemplu Dendrobatidaele, toti amfibienii de la noi, fie ele anure (amfibieni fara coada - broaste) sau urodele (amfibieni cu coada - Salamandra-) au celule specializate ale epidermei ce secreta anumite substante toxice ce pot produce iritatii la om.

Rana sp.

Dintre anure speciile din genul Bufo (Bufo bufo - broasca raioasa bruna; Bufo viridis - broasca raioasa verde) produc si secreta prin glandele dermice de pe spate substante iritante cu actiune locala, precum si substante azotate, derivati ai sterinei ca bufotoxina, bufofagina si bufotalina.
Otrava de broasca are proprietati multimple: este tachichard, convulsivant, paralizant, are si actiune locala caustica si analgezica.

Bufo viridis - broasca raioasa verde

Iar dintre urodele, salamandra excreta prin glandele dermice substante caustice precum si un toxic convulsivant numiata salamandrina.

Veninul tritonului cu creasta - Triturus cristatus are actiune paralizanta, tetanizanta.

Salamandra salamandra - Foto de Alex Stefanescu

Reptilele

Desi soparlele de la noi din tara nu sunt veninoase si nici otravitoare, totusi gasim si in Romania 3 specii de vipere cu o mare importanta in toxicologie, si anume:

Vipera berus (vipera comuna sau vipera cu cruce);

Vipera ammodytes (vipera cu corn);

Vipera ursini (vipera de stepa) - care se gaseste in Podisul Transilvaniei si Vipera ursini renardi ce se gasesta in Delta Dunarii

Veninul de sarpe are o consistenta vascoasa, de culoare galbena, fara miros si fara gust, partial solubil in apa, complet solubil in apa sarata, uscat se transforma in praf. Imediat dupa muscatura, bolnavul simpte o durere vie care iradiaza spre radacina membrului, iar peste un sfert de ora se instaleaza un edem dureros.
In ceea ce priveste simptomele generale prin afectarea sistemului nervos, bolnavul simpte o slabiciune imediata, cefalee, crampe musculare, poate prezenta convulsii, tulburari de sensibilitate, paralizii, tulburari de cunostiinta, ajungand in cazuri grave la coma. Prin alterarea permeabilitatii capilare si inhibarea coagularii sângelui, apar hemoragii de diferite intensitati, atat in locul muscaturii cat si la distanta, gingivoragii, hemoragii subconjunctivale in diferite organe si pe tegumente, uneori hematurii. La nivelul aparatului digestiv apar colice abdominale, greata, varsaturi, diaree, senzatie de uscaciune a mucoasei bucale. Concomitent apar tulburari respiratorii si cardiovasculare cu dispnee. Moartea se instaleaza in general prin paraliziea centrului respirator.

În tratamentul unei persoane muscate de vipera sunt indicate unele masuri generale imediate :

Încetinirea absorbtiei veninului prin aplicarea unui garou deasupra locului muscat care se slabeste cate 30-60 s la fiecare 15-20 min. Se poate aplica si gheata pe locul muscaturii sau se poate introduce membrul in apa cu o temperatura scazuta. Impotriva difuziei veninului se mai recomanda sugerea locului muscaturii, fie printr-o ventuza fie cu gura, cu conditia ca cel care face aceasta operatie sa nu aibe leziuni pe mucoasa gurii.

Neutralizarea veninului la locul de patrundere care se poate face prin spalarea plagii cu solutie de permanganat de potasiu sau hipoclorit de calciu 1%.









Seroterapia, folosindu-se ser antiviperin polivalent, aplicat cat mai precoce. Doza folosita variaza dupa intensitatea simptomelor, intervalul scurs de la muscatura, varsta si greutatea celui muscat.

Vipera berus sau Vipera comuna

Muşcăturile sunt relativ comune datorită arealului mare de răspândire în Europa. Toxicitatea veninului este relativ scăzută în comparaţie cu alte specii de viperă. Simptomele locale includ durere intensă şi imediată, urmată după câteva minute de umflare şi o senzaţie de furnicătură. Durerea se răspândeşte în câteva ore în tot corpul. Necrozele sunt foarte rare. Periculos este şocul anafilactic ce poate apărea la interval de 5 minute după muşcătură, însoţit de greaţă, vărsături, colici abdominale, diaree, incontinenţă urinară şi de fecale, transpiraţie, febră, vasoconstricţie, tahicardie, pierderea conştienţei, stare de şoc, edem de faţă, buze, gingii, limbă, gât şi epiglotă, urticarie şi spasm bronşic. În cazuri grave, poate apărea insuficienţa cardiovasculară. Sunt disponibile cel puţin 8 tipuri de antivenin. Primul ajutor constă în aplicarea de gheaţă şi compresia zonei muşcate. În doze medicale veninul reduce coagularea sângelui, la pacienţii cu probleme vasculare.

Pe langa animalele prezentate pana acum, trebuie sa stim ca un numar relativ mic de pasari (trei specii) cum ar fi Pitohuiul cu creasta (Pitohui dichrous) - ce se gaseste doar in Papua-Noua Guinee - ; Sturzul mic (Colluricincla megarhyncha) ce se gaseste în Australia, Indonezia şi Papua Noua Guinee - si Ifrita cu cap-albastru (Ifrita kowaldi)- ce se intalneste in Noua Guinee - si-au dezvoltat un sistem de aparare bazat pe toxine, care se pare ca le ia din hrana pe care o consuma. Veninul se transmite uşor la oamenii care intră în contact fizic cu pasărea, dar nu este periculos decât dacă este ingerat.
Dintre mamifere, de asemenea nu se gasesc la noi in tara, dar totusi as aminti Ornitorincul (Ornithorhynchus anatinus) si Lorisul leneş (Nycticebus bengalensis).

In concluzie

Veninul animalelor este o adaptare a modului de viata.



Veninul este folosit pentru uciderea prazii si doar in al doilea rand pentru aparare. Pericolul ca un om sa fie muscat de un animal veninos este mai mic decat se crede. In general animalele musca doar ca sa se apere fiind deseori provocate. De aceea necunoscatorii ar trebui sa evite amenintarea animalelor chiar si a celor neveninoase.

In ultimii ani sa pus si se pune in prezent mare accent pe folosirea veninului produs de diferite animale in scopuri medicale. Atenţia specialiştilor este îndreptată spre acest domeniu, nu atât pentru crearea de antiveninuri, cât mai ales pentru utilizările practice posibile ale acestor toxine, care, în cantităţi mici, au efect terapeutic în boli diferite sau contribuie la investigarea sănătăţii umane (prin utilizarea în analize de laborator).

Produse apiterapeutice

În Romania sunt putine specii veninoase, iar cele care exista nu sunt foarte periculoase. La majoritatea animalelor muscatura este inofensiva, sau are reactii adverse locale si nu foarte grave, insa un risc ridicat real la efectele negative ale veninului il au copii, batranii si cei care sunt predispusi la soc anafilactic datorat substantelor toxice din cocktailul produs de glanele animalului.

Unele imagini au fost luate de pe internet folosind motorul de cautare www.google.com

Mai puteti citi despre:

- Latrodectus tredecimgutatus sau Vaduva neagra

- Lycosa singoriensis sau Tarantula romaneasca
- Pelobates fuscus sau Broasca de pamant
- Argyoneta aquatica sau Paianjenul european de apa