joi

Argyoneta aquatica sau Paianjenul european de apa

Argyoneta aquatica (Clerck, 1757)

Specie putin cunoscuta, mai ales de publicul larg, face parte din Regnul Animalia, Clasa Arachinida, Ordinul Araneae, Familia Cybaeidae, Genul Argyroneta, Specia aquatica.


Desi este specie terestra si respira aer atmosferic, A. aquatica trăieşte întreaga viaţă în apă (aproximativ 2 ani) si se deosebeşte de ceilalţi păianjeni prin perişorii care acoperă ultima pereche de picioare, acestea fiind anternate la inot. Tot perisorii, de data asta de pe abdomen, sunt capabili de a inveli intreg abdomenul cu o "punga" de aer ce il ajuta pe paianjen sa stea ore intregi sub apa. Pelicula de aer prinsa de abdomen ii da acestuia o culoare argintie-stralucitoare.


Masculii sunt mai mari decât femelele, acest fapt datorânduse probabil modalităţii active de vânătoare.Acestia nu isi construesc clopote cu aer mari, vaneaza activ alevini, mormoloci si nevertebrate.
Mărimea femelei se limitează la energia depusă în construirea cupolei pe care o face destul de mare. Apoi asteapta prada, vanand doar animalele ce se apropie de cupola.


Păianjenul de apă se hrăneşte cu diverse insecte acvatice, crustacee şi alte artropode, dar nu lipsesc din dieta lor si vertebrate ca alevini de peste sau mormoloci. El vânează înotând rapid printre plante. După ce şi-a prins prada, o aduce în cupolă. Foarte rar, hrana neconsumată este depozitată. Acesti paianjeni sunt o veriga importanta in lantul trofic, la rândul lor fiind mancati de peşti şi broaşte.


Chiar dacă sunt supranumiţi păianjeni de apă, acestia respiră aer atmosferic. Pentru aceasta el construişte o cupolă, sau clopot, din pânză, care este "ancorată" de plante sau alte obiecte subacvatice. Aceasta reprezintă un rezervor cu aer. Cupola are dimensiunea unei nuci intrarea fiind situată în parte inferioară. Cupolele femelei sunt mai mari decât cele a masculilor, din cauză că ele au un mod de viaţă aproape sedentar.

A. aquatica prefera apele lin curgatoare, baltile si iazurile, este un paăianjen solitar şi teritorial. Se gaseste aproape pe intreg teritoriu Romaniei.
Despre veninul acestui păianjen nu se stiu foarte multe, dar s-a relatat că muşcătura lui este dureroasă.


Mai puteci citi despre:

Niciun comentariu:

miercuri

Streptopelia decaocto sau Gugustiucul

Streptopelia decaocto (Frivaldszky, 1838)

Face parete din Regnul Animalia, Filum Chordata, Clasa Aves, Ordinul Columbiformes, Familia Columbidae, Genul Streptopelia, Specia decaocto.


Gugustiucul este o pasare sedentara din familia porumbeilor (Columbidae). Are un aspect placut, penajul cenusiu-cafeniu, pe gat prezinta o semiluna neagra localizata pe partea dorsala. El masoara circa 28 de centimetrii de la cap la coada, este un bun zburator, tasnind cu viteza in aer la cel mai mic semn de pericol.


Originar din Asia Mica a cucerit Europa prin anii 1920. In Romania s-a stabilit in jurul anilor 1950-1960. S-au instalat in zone locuite, ei cuibarind doar in localitati sau in apropierea acestora, astfel fiind la adapost de pasarile rapitoare, precum si de cele rapitoare de oua ca: Stancuta (Corvus monedula), Cioara griva (Corvus cornix), Cotofana (Pica pica), Gaita (Garrulus glandarius).


Gugustiucii nu interfereaza cu porumbeii de oras ei avand alte obiceiuri decat cele ale porumbeilor. Sunt teritoriali, au teritorii delimitate, cuibaresc de obicei in copaci, dar in oras nu refuza nici pervazul primitor al unui geam sau balconul unui apartament cochet.



Pasare granivora, gugustiucul nu concureaza cu hrana altor porumbei pentru ca in orase si sate hrana este indestulatoare. Prefera boabele de grau, ovaz, porumb cu bobul mic, orez decorticat, etc., dar in orase mananca si resturi de hrana ca: firmituri de paine, biscuiti si altele. Nu este indicat hranirea lor cu resturi. Desi este o pasare granivora gugustiucul se mai hraneste ocazional si cu insecte.


Cuibareste tot timpul anului, scotand 3-5 randuri de pui. De obicei cuibaritul incepe cu luna martie si se termina cu luna noiembrie. O ponta este reprezentata de 2 oua albe clocite de ambii parinti. Incubatia dureaza 14-16 zile, puii crescand si parasind cuibul destul de repede (in cca. 15-20 zile).



Cantecul acestor pasari este un coo-COO-coo repetat de mai multe ori. Deseori este confundat cu sunetul Cucului (Cuculus canorus) asa-numitul vestitor al primaverii in unele tari europene.


Gugustiucul este o specie comestibila, astfel are un interes deosebit pentru vanatoare. Se vaneaza in perioada 1 august - 31 martie. Metoda cea mai avantajoasa fiind panda la locurile de pasaj dinspre localitati spre camp.


Mai puteti citi despre:

5 comentarii:

Latrodectus tredecimgutatus sau Vaduva neagra

Latrodectus mactans tredecimguttatus (Rossi, 1790)


Face parte din Regnul Animalia, Clasa Arachnida, Ordinul Araneae, Familia Theridiidae, Genul Latrodectus, Specia tredecimguttatus. Din genul Latrodectus mai fac parte aproximativ 30 de specii.


A fost descrisă pentru prima dată în România de Vintilă et. al. în 1963 lângă localitatea C.A. Rosetti, din Delta Dunării. Mai târziu specia a fost găsită şi în insula Popina (Fuhn, 1966) şi lângă localitatea Periprava (Fuhn & Oltean 1970). Prefera habitatele cu o clima calda din Delta Dunării şi de pe litoralul Mării Negre. Recent aceasta specie a fost relatata si in Judetul Galati.


Specia prefera ca habitat stepele şi păşunile, şi poate fi intâlnită în culturile din aceste zone. Este o specie nocturnă, ieşind la vânat noaptea, ziua stând ascunsă. Nu este o specie agresivă, dar muscă dacă este provocată sau deranjată.


Masculul mai mic decât femela are o lungime totală de aproximativ 4,48 mm. Veninul său este inofensiv, el nu are puterea de a inţepa cu chelicerele epiderma umană sau a altor vertebrate. Ajunge la maturitatea sexuala dupa aproximativ 60 de zile, dupa care pleaca in cautarea unei femele iar in acest timp el nu se mai hraneste. Traieste relativ putin dupa maturitate, cca. 2 luni.
Femela are o lungime totală de aproximativ 10.41 mm, are o culoare neagră, şi se identifică după cele treisprăzece pete care se găsesc pe partea dorsală a abdomenului. Aceste pete au de obicei culoarea roşie dar pot fi şi galbene sau portocalii.Ajung de obicei la maturitatea sexuala la o varsta de apoximativ 90 de zile dupa ce au iesit din ou si traiesc in jur de un an. Femela poate sa isi devoreze partenerul dupa copulare, acest act nefiind obligatoriu.


Dupa copulare femelele pot construi unu sau mai multi saculeti cu oua (chiar daca s-au imperechiat cu un singur mascul), ouale sunt in numar de 200-300 sute sau mai mult. Perioada de incubatie dureaza 15-30 de zile, in functie de conditiile de mediu, si la maturitate vor ajunge foarte putini pui, se estimeaza un numar de 10-20 de exemplare/cocon. Paianjenii abia eclozati au o culoare deschisa, alba sau galbuie care pe parcursul naparlirii va deveni negru cu desenul rosu caracteristic speciei.


Veninul acestui păianjen este o neurotoxină ce afectează sistemul nervos, cunoscută sub numele de latrotoxină, ce cauzează eliberarea neurotransmiţătorilor de acetilcolină stimulând contracţiile musculare. Acest lucru poate afecta corpul uman in mai multe feluri, simtomele include: dureri toracice şi abdominale, creşterea tensiunii arteriale, probleme respiratorii, palpitaţii, greaţă, transpiraţie, salivaţie excesivă şi un puls accelerat. Moartea este foarte rară şi cand apăre în general este cauzată de sufocare, datorita imobilizării muşchilor folosiţi în respiraţie, sau datorita reactiei alergice a organismului la venin.


Desi intalnirea cu un astfel de exemplar este foarte rara, cel putin in Romania, o masura de prim ajutor ar putea consta in aplicarea unei pungi de gheata pe locul muscaturii, colectarea paianjenului intr-un recipient de plastic pentru a fi examinat de un expert in arahnologie, chiar daca acesta a fost omorat (cu conditia sa nu fi fost strivit foarte tare) si prezentarea pacientului, de urgenta, la cel mai apropiat centru medical.



Mai puteti citi despre:

Un comentariu:

marți

Araneus diadematus sau Paianjenul cu cruce

Araneus diadematus (Clerck, 1757)


Unul dintre cei mai cunoscuti paianjeni, dea lungul timpului a primit multe nume ca paianjenul diadema, paianjenul european, paianjenul cu cruce, paianjenul de gradina, etc., el face parte din Familia Araneidae, genul Araneus. Alaturi de el din acelasi gen mai gasim inca 10 speicii conform listei speciilor de paianjen descrise pana in anul 2000 in Romania.


Culorile acestui paianjen pot varia de la un galben deschis pana la un gri foarte inchis spre negru, dar toti paianjenii din aceasta specie au pe partea dorsala a abdomenului cinci sau mai multe puncte albe ce formeaza un desen in forma de cruce, acest desen este caracteristic speciei.


A treia pereche de picioare ale acestui paianjen sunt mai mici, ele sunt folosite la construirea panzei precum si la deplasarea paianjenului pe aceasta, nu au nici o valoare daca paianjenul se deplaseaza pe sol. Rareori ajunge la nivelul solului, in mod accidental, majoritatea timpului petrecand-o in panza sa rotunda.


Acest paianjen este un paianjen tesator prin urmare isi vaneaza prada cu ajutorul panzei care masoara la unele exemplare chiar si 40 cm in diametru. Aceasta panza are o forma sferica iar paianjenul sta in centru acesteia cu cefalotoracele orientat in jos, detectand vibratiile prazii cu ajutorul picioarelor si a perilor de pe ei. Daca o insecta s-a prins in plasa sa paianjenul impacheteaza prada in matase dupa care o consuma.


Daca paianjenul este amenintat acesta isi cauta imediat refugiu sau sare de pe panza sa. Panza este mancata aproape in fiecare seara impreuna cu insectele foarte mici prinse de ia si reconstruita pana dimineata, astfel paianjenul "recicleaza" proteinele transformandu-le in energie pentru a produce alta panza.


Masculul mai mic decat femela, se apropie de aceasta cu mare grija, provocand niste semnale vibrante pe panza pentru a evita sa fie confundat cu prada si din greseala sa fie mancat. El este cel care pleaca in cautarea femelei pe care o gaseste datorita unor substante chimice eliberate de aceasta numite feromoni.


In timpul copularii, masculul prinde cu picioarele abdomenul femelei, iar lichidul spermatic este transferat cu ajutorul organului copulator aflat in pedipalpii acestuia. Dupa copulare masculul pleaca, dar se intampla ca acesta sa fie prins si mancat, astfel femela isi asigura necesarul de proteine pentru dezvoltarea oualeleor. Dupa cateva zile de la copulare, femela incepe sa tese un cocon sau un sac cu oua (cum mai este numit) care protejeaza cele cateva sute de oua. Femela sta in preajma coconului timp de cateva zile apoi moare.



Tinerii paianjeni ies din cocon toamana sau primavara, ei hibernand in stadiu de nimfa sau ramanand in ou. Dupa ce au iesit din ou se aduna intr-un grup dens inainte de a naparli pentru prima data. Nimfele au o culoare galbena, iar pe partea dorsala a abdomenului au un desen sub forma unui triunghi cu baza spre cefalotorace mai intunecat. Dupa prima naparlire, culoarea acestora se schimba, si incep sa se disperseze. Urca pe cele mai inalte obiecte din jur si cand ajung in varf isi tes o panza pe care o lanseaza in vant, folosind panza ca o parasuta acestia sunt purtati de curenti spre noi teritorii unde vor coloniza.




Dupa mai multe naparliri paianjenii ajung la maturitate vara tarziu sau la inceputul toameni. Toamana adultii sunt intalniti peste tot unde isi pot tese panza, ei nu hiberneaza murind la inceputul iernii.
Veninul acestui paianjen nu este periculos pentru om, el putand fi manipulat cu grija.
10 comentarii:

duminică

Delphinus delphis sau Delfinul comun

Delphinus delphis (Linnaeus, 1758)

Delfinul comun face parte din Regnul Animalia, Increngatura Chordata, Clasa Mammalia, Ordinul Cetacee, Familia Delphinidae, Genul Delphinus, specia delphis. Este unul din cele 3 specii ce traiesc in Marea Neagra. Si pentru ca populatia de delfini din M.N. este separata de cele din M. Mediterana si de Atlanticul de Est si Nord, acestia au fost descrisi ca o noua subspecie Dlephinus delphis pontidus (Barabash, 1953).



Mamifere acvatice mari, delfinii variaza ca dimensiune de la 120 cm si 40 kg la 950 cm si 10 tone (Orca sau Balena ucigasa). Desi seamana cu niste pesti acestia sunt descendentii unor mamifere terestre ce s-au adaptat la viata acvatica, cu aproximatie, acum 50 milioane de ani.
Pentru a avea o idee despre cum aratau stramosii delfinului voi posta o imagine gasita intr-un articol din revista Descopera.



Delfinii au corpul fusiform, hidrodinamic, adaptat inotului rapid. D. delphis are botul alungit, mandibula depasind maxila, fruntea putin turtita in partea anterioara, spatele sur-negricios cu reflexe verzui, laturile cenusii, abdomenul albicios. Are o lungime cuprinsă între 150-180 cm şi o greutate de până la 55 kg (în cazuri excepţionale,cum ar fi boala numita obezitate, ajunge la 100 kg). Durata de viaţă a speciei este de aproximativ 22 de ani la masculi si 20 de ani la femele.



Este un animal carnivor, se hraneste cu cefalopode, crustacei si pesti. Urmareste cardurile de sardele si hamsii.Vaneaza de obicei in grupuri si folosesc tehnici de cooperare. În Marea Neagră dieta lor este compunsa din stavrid, hamsie, şprot, chefal si macrou Jack. Alte organisme, cum ar fi crustacee şi moluşte bentonice sunt considerate snakuri.



Il gasim de obicei de-a lungul coastei, preferand apele cu adâncime medie si cu o temperatura cuprinsa intre 10°C-20°C. Traeste in grupuri mari, sarind si stropind, pot fi auziti de la o distanta considerabila. Marimea grupului variaza de regula in functie de sezon si de momentul zilei. Dupa observatiile lui Carwardine -1995 - cand se sperie acesti delfini se aduna in buchete strans unite.



Acesti delfini intra in rut primavara si toamna, dar au fost cazuri cand s-au imperechiat si vara (s-a relatat doar la unele grupuri), iar fatarea de obicei are loc in mai si iunie. Se presupune ca femelel din aceasta specie ajung la o maturitate sexuala in jurul vartei de 7 ani. Dupa o perioada de gestatie de aproximativ 11 luni, o perioada de alaptare ce dureaza de regula 16 luni si o periada de odihna de cel putin 2 luni femela naste la un interval aproximativ de 2 ani si 5 luni cate un pui.



Delfinii comuni migreaza anual spre locurile de iernat aflate in partea de sud a Marii Negre.Deasemenea executa si migratii sezoniere acolo unde prada este disponibila intr-o anumita perioada din an.



Desi numarul lor a scazut foate mult in ultimii ani si s-a declarat ca specie protejata conform "Conventiei de la Berna" specia este in continuare amenintata: prin capturi directe (in tarile unde delfinul este considerat delicatesa); prin capturi accidentale in plasele de pescuit, setci si alte ustensile folosite in pescuitul ilegal si legal. De asemenea sunt considerati in Marea Neagra ca specii daunatoare, deoarece se spune ca acestia consuma intr-un an o cantitate de peste egala sau mai mare decat intreaga productie de peste a Turciei in timpul unui an (Reyes, 1991). Iar in M. Mediterana mai ales in largul coastelor spaniole, oamenii vaneaza delfinul comun cu harpoane pentru ca produc distrugei uneltelor de pescuit. Iar Ross (2006) a raportat uciderea deliberată şi ilegala a unor D. delphis pentru sport.



Un alt pericol pentru delfinul comun si nu numai, o constitue poluare. Cantitati mari de afluenti menajeri si industriali au efect sever de stres ecologic asupra zonelor populate de acestia, iar poluarea dramatica din M. Azov a dus la disparitia delfinului din acele ape. Poluarea sonica, suprapescuitul precum si turismul au efecte negative asupra speciei.



In prezent nu se cunoaste marimea exacta a efectivelor delfinilor comuni din Marea Neagra datorita metodelor de evaluare considerate inadecvate, totusi se recunoaste o scadere masiva a numarului lor.
Un comentariu: